LYMAN STONE | Martie 13, 2020 |Traducere – Marius Andrei

Teologia practică spune că grija, sacrificiul și împreuna simțire sunt mai importante acum ca niciodată.

Lumea modernă a făcut brusc cunoștință cu cel mai vechi tovarăș de călătorie al omului în toată istoria omenirii: teama existențială și frica de moarte inevitabilă și enigmatică. Niciun vaccin și niciun antibiotic nu ne va scăpa deocamdată. Pentru că această experiență a devenit ceva străin omului modern, suntem, în marea noastră majoritate, ne-echipați psihologic și cultural pentru această pandemie.

Pentru a găsi resursele morale de abordare a problemei COVID-19, atât cu privire la posibilul preț al morții, dar și cu privire la frica ce cuprinde comunitățile noastre împreună cu boala, trebuie să privim la resursele folosite în trecut. Pentru mine, lucrul acesta înseamnă să cercetez cum au abordat și cum au tratat astfel de epidemii oamenii din trecut, cu care împărtășesc aceeași tradiție: creștinii, și în mod deosebit, luteranii. În timp ce oamenii de toate credințele sau fără credință se confruntă cu această boală, merită îndepărtat praful de pe abordarea diferită pe care au adoptat-o creștinii de-a lungul timpului.

Răspunsul creștin în fața epidemiilor începe cu unele dintre cele mai cunoscute învățături ale lui Iisus: „Toți ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”; „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”; „Nu este mai mare dragoste, decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi”.

Mai exact, etica creștină în vreme de epidemie ia în calcul faptul că viața noastră este mai puțin importantă decât viața aproapelui. În timpul epidemiilor din perioada Imperiului Roman, creștinii au fost cunoscuți în mod deosebit pentru lucrul acesta. Istoricii au sugerat că teribila Pandemie Antonină din secolul al II-lea, care a ucis un sfert din populația Imperiului Roman, a condus la răspândirea Creștinismului, datorită grijii pe care creștinii au avut-o pentru cei bolnavi. În felul acesta, a oferit un model spiritual, în care aceste epidemii nu erau lucrarea unor zeități mânioase și capricioase, ci rezultatul unei creații distruse de revolta împotriva unui Dumnezeu iubitor.

Dar o epidemie mult mai faimoasă a fost Plaga lui Ciprian, numită după un episcop care a oferit o descriere deosebită a acestei boli în predicile sale. Cauzată probabil de o boală asemănătoare cu Ebola, Plaga lui Ciprian a ajutat în rezolvarea crizei celui de-al III-lea secol în lumea romană. Dar a mai făcut ceva: a declanșat creșterea explozivă a creștinismului. Predicile lui Ciprian cereau creștinilor să nu plângă victimele plăgii, ci să depună eforturi intense în grija față de cei care trăiesc. Colegul său, episcopul Dionysius, descrie cum creștinii „nepăsători față de pericol… au avut grijă de cei bolnavi, îngrijind de toate nevoile lor”.

Și nu doar creștinii sunt cei care au păstrat în scris reacția creștinilor față de epidemie. Un secol mai târziu, împăratul păgân Iulian face remarci despre „galileenii” care au grijă chiar și de cei necreștini, în timp ce istoricul creștin Pontianus relatează cum creștinii se asigurau că binele era făcut tuturor oamenilor, nu doar fraților în credință. Sociologul Rodney Stark afirmă că rata morților în orașele unde erau comunități creștine era la jumătate în comparație cu celelalte orașe.

Acest obicei al grijii jertfitoare a reapărut de-a lungul istoriei. În 1527, când plaga bubonică a lovit Wittenberg, Martin Luther a refuzat să plece din oraș și să se protejeze pe sine. El a preferat să stea și să aibă grijă de cei bolnavi. Refuzul de a pleca, l-a costat viața fiicei sale Elizabeth.

Dar a scris un tratat, „Dacă creștinii ar trebui să fugă din calea urgiei„, în care Luther oferă un răspuns articulat pentru creștinii cuprinși de epidemie: noi murim la posturi. Doctorii creștini nu pot abandona spitalele, guvernatorii creștini nu pleacă din regiune, pastorii creștini nu-și abandonează turma. Epidemia nu anulează datoria lor: îi întoarce la cruce, pe care trebuie să fim pregătiți să murim.

Pentru creștini este mai bine să moară slujind aproapelui lor, decât să trăiască înconjurați de un morman de măști pe care nu vor avea ocazia să le folosească.

Și dacă ne pasă unii de alții, dacă vom împărți măști, săpun de mâini și conserve de mâncare, dacă suntem păzitorii fraților noștri, am putea de fapt reduce rata mortalității. Pentru oamenii moderni, cunoscători ai teoriei bacteriene a cauzei bolilor, toate acestea pot suna puțin ridicol. A avea grijă de cei bolnavi poate suna bine, dar este posibil să-i infecteze pe alții decât să salveze vieți. Având la dispoziție un sistem medical profesionist, ar trebui ca oamenii obișnuiți să-și asume povara purtării de grijă?

Aici apare un al doilea element al abordării creștine: reguli stricte împotriva sinuciderii și auto-vătămării. Trupurile noastre sunt daruri ale lui Dumnezeu și trebuie protejate. Sau, cum spunea Luther în eseul său cu privire la acest subiect, nu trebuie „să-l ispitim pe Dumnezeu”. Catehismul scris de Luther pentru învățătura creștinilor dezvoltă porunca a șasea („să nu ucizi”), spunând că aceasta înseamnă că nu vom face niciodată rău altora prin neglijență sau prin nechibzuință. Eseul lui Luther încurajează credincioșii să respecte regulile carantinei, să-și igienizeze casele și să-și ia măsuri de precauție, pentru a evita răspândirea bolii.

Motivația creștină pentru igienă și curățenie nu își are originea în nevoia de auto-protejare, ci în etica slujirii aproapelui. Noi vrem să avem grijă de cei afectați, lucru care înseamnă în primul rând să nu-i afectăm pe cei sănătoși. Primii creștini au creat primele spitale în Europa ca locuri igienice în care să ofere ajutor în vreme de epidemie, pe baza înțelegerii că neglijența de a împrăștia mai departe boala era, de fapt, crimă.

Pentru că unele biserici din Coreea de Sud, Singapore, Iran, Hong Kong și chiar Washington D.C. au fost în prima linie în transmiterea coronavirusului, acest lucru nu trebuie uitat. Motivat de această grijă, am pregătit un ghid pentru biserici, pentru a reduce transmiterea coronavirusului, cu informații preluate de la Centrele de control și prevenție al bolilor precum și din experiența mea de lucru ca misionar în Hong Kong. Primul sacrifiu pe care creștinii trebuie să-l facă atunci când avem grijă de aproapele nostru, este sacrificarea propriului confort, luând parte la măsurile de protecție și distanță socială.

Acest tip de grijă pentru ceilalți are o forță extraordinară. Am văzut lucrul acesta aici, unde locuiesc, în Hong Kong, indiferent de religie. Omniprezenta mască chirurgicală poate că nu previne infectarea, dar slujește ca o aducere aminte că toți avem grijă unii de alții. Când procedurile de protecție nu au de a face cu salvarea propriei persoane și încep să arate dragostea față de aproape, nu devin doar salvatoare de vieți, ci și înalță sufletește.

Acest aspect mă conduce la unul din elementele cele mai controversate ale eticii creștine în vreme de epidemie: nu închidem bisericile. Motivația personală pentru grija în spirit de sacrificiu față de ceilalți și măsurile de a reduce infectarea celorlalți presupun existența unei comunități în care toți suntem interesați în mod activ. Chiar și atunci când ne împărtășim din tăvi și pahare separate pentru a minimaliza riscul infectării, chiar și atunci când nu mai dăm mâna și nu ne mai îmbrățișăm și stăm la o distanță respectabilă unii de alții, noi tot suntem o comunitate.

Unii vor vedea lucrul acesta ca fiind un soi de fanatism: creștinii sunt atât de obsedați de mersul la biserică, încât riscă și infectarea, numai să meargă la biserică. Dar nu este așa. Coronavirusul lasă 95% dintre victimele lui încă respirând. Dar lasă aproape toți membrii societății fricoși, anxioși, izolați, singuri și îngrijorându-se dacă va observa cineva dacă ei vor muri.

Într-o societate însingurată, atomizată, coronavirusul poate foarte repede să se transforme într-o epidemie a disperării. Participarea la serviciile divine ale bisericii poate sluji ca un apel al societății, în special pentru cei în vârstă: cei care nu mai vin, ar trebui verificați în timpul săptămânii. Fără serviciu, școală, adunări publice, sporturi, hobby-uri, omul se descurcă greu. Avem nevoie de susținerea morală și mentală a comunității pentru a fi oamenii decenți ce ne dorim să fim.

Alegerea creștinilor de a apăra întâlnirile săptămânale de la biserică nu sunt, atunci, un capriciu superstițios. Este o alegere rațională, a unei minți limpezi, pentru a echilibra balanța: renunțăm la alte activități și facem eforturi mari, pentru a fi cât de curați putem, ca să ne întâlnim unii cu alții, pentru a ne susține unii pe alții.

Fără susținere morală, așa cum au dovedit și cetățenii din Wuhan, China – și poate în curând și cei din Italia – viața poate deveni foarte repede de nesuportat. Chiar și necreștinii care evită mersul la biserică pot aprecia importanța menținerii a cel puțin unei legături cu o comunitate de suport și grijă mutuală.

Fii nerăbdător să sacrifici pentru alții, chiar cu costul propriei vieți. Menține în mod obsesiv o rutină a igienei, pentru a nu-i infecta pe alții. Menține legătura cu o comunitate umană, care poate avea grijă de mintea și de sufletul tău. Acestea sunt liniile cele mai importante care au călăuzit creștinii prin epidemiile fără număr de-a lungul mileniilor. Acum când lumea se trezește tardiv la realitatea că vremea epidemiilor nu a trecut, aceste idei antice au încă relevanță modernă.

Lyman Stone este cercetător pentru Institutul de studii pentru familie și consilier la firma de consultață Demographic Intelligence.

Articol publicat la data de 13 martie pe foreignpolicy.com.

Traducere Marius Andrei

Articolul Creștinismul a tratat epidemiile timp de 2.000 de ani apare prima dată în Biserica Adventistă.