Constantinopolul, sau cum se numește el astăzi, Istambul, are o istorie fascinantă, care merită să fie cunoscută mai bine decât doar prin câteva clișee care țin de apetența noastră, a românilor, de a ne crede eroii tuturor timpurilor. Iar istoria Bisericii Creștine de la Constantinopol este mult mai importantă decât îndeobște se cunoaște…

MAREA BISERICĂ ÎN CAPTIVITATE – UN STUDIU REFERITOR LA PATRIARHIA CONSTANTINOPOLULUI DIN PERIOADA PREMERGĂTOARE CUCERII TURCEȘTI PÂNĂ LA MARELE RĂZBOI DE INDEPENDENȚĂ, de Steven Runciman, Editura Sophia, 2013…

Sir James Cochran Stevenson Runciman CHFBA(1903–2000), cunoscut ca Steven Runciman a fost un istoric englez cunoscut mai ales pentru opera sa în trei volume, A History of the Crusades (1951–1954). Născut într-o familie nobiliară, ambii părinți fiind, la data căsătoriei lor, membrii ai Parlamentului, a beneficiat de o educație deosebită și a dovedit înzestrări excepționale pentru învățătură.

Se spune că citea în latină și greacă de la vârsta de cinci ani. Pe parcursul lungii sale vieți a învățat un număr uimitor de limbi străine, astfel că , de exemplu, când scria despre Orientul Mijlociu, cerceta nu doar documentele publiate în latină și greacă și, evident în toate limbile vestice, dar era capabil să consulte surse scrise în arabă, turcă, persană, ebraică, siriacă, armeană și georgiană. În timpul studiilor la Eton College a fost coleg și bun prieten cu celebrul scriitor George Orwell. Amândoi au studiat franceza cu Aldoux Huxley, o altă celebritate.

În 1921 a intrat la Trinity College, Cambridge, ca student la istorie a lui J.B. Bury, care era o somitate în domeniul istoriei și un profesor extrem se selectiv. Runciman a spus mai târziu despre Bury că el(Runciman) i-a fost „primul și singurul student”. La prima întâlnire Bury a încercat să scape de acest student, dar când Runciman i-a spus că el știe să citească în limba rusă, Bury i-a trântit în brațe un vraf de articole scrise în bulgară și i-a cerut să le editeze. Așa a început relația dintre Bury și discipolul său Runciman.

A avut o existență foarte spectaculoasă. A fost atașat de presă al Legației Britanice la Sofie, în Bulgaria în 1940 și la Ambasada Britanică din Cairo în 1941. Din 1942 până în 1945 a fost Profesor de Artă Bizantină și Istorie la Istambul University, în Turcia, unde și-a început cercetările privitoare la cruciade. Între 1945 și 1947 a fost reprezentantul la Atena al British Council.

Cea mai mare parte a operei istorice a lui Runciman se referă la Bizanț și țările vecine acestuia, între Sicilia și Siria. Viziunea sa asupra cruciadelor a fost contestată de unii istorici, unul dintre ei, Jonathan Riley-Smith, spunând că Runciman se consideră pe sine nu ca pe un istoric ci ca un scriitor de literatură. Alții însă consideră că această operă a lui a marcat lumea anglofonă în ceea ce privește concepția populara despre cruciade, în opere scrise, în filme, tv și internet. Poziția lui Runciman arată simpatie față de Imperiul Bizantin  și blamează cruciadele  considerându-le de un „barbarism intolerabil” pentru că au cauzat căderea Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade. Puțin după terminarea celui de-al doilea război mondial, Runciman a numit cea de-a patra cruciadă ca fiind „cea mai mare crimă împotriva umanității”.

Trebuie menționat că viața privată a lui Runciman este extrem de colorată. Este cunoscut ca un englez de modă veche excentric, cunoscut, printre altele, ca un estet, un povestitor talentat și foarte entuziasmat de ocultism. Printre aceste ciudățenii, Andrew Robinson, un profesor de istorie de la Eton, amintește : „ a cântat la pian în duet cu ultimul împărat al Chinei, a jucat tarot(un joc de cărți) cu regele Fuad al Egiptului, a câștigat jackpotul  de două ori la slot mașini la un cazinou din Vegas. În plus, era gay.

Dincolo de viața sa privată, Runciman rămâne un specialist inegalabil în istoria Bizanțului.

MAREA BISERICĂ ÎN CAPTIVITATE nu este un simplu studiu academic despre Patriarhia de Constantinopol sub stăpânirea turcească al cărui autor e un bizantinist de mare renume. În pasionanta cronică a lui Runciman se perindă prin fața noastră sute de ani de istorie a unei instituții ce a influențat hotărâtor nu doar lumea ortodoxă în genere, ci și, în particular, istoria Țărilor și Bisericii Române.

Spune autorul despre dificultatea găsirii de surse directe pentru alcătuirea acestei lucrări: „A trebuit să fiu, chiar așa, întrucâtva selectiv. O prezentare detaliată a tot ce este cunoscut despre Biserica grecească târzie ar umple volume întregi și ar fi, în același timp, neobișnuit de neuniformă în privința detaliilor. Sursele locale pe care o astfel de prezentare trebuie să se bazeze sunt limitate, mai puține, într-adevăr, decât cele disponibile pentru ultima perioadă a istoriei bizantine. Arhivele administrației patriarhale au suferit de pe urma incendiilor de la patriarhie și de la mănăstiri și a unor intemperii politice. Arhivele guvernamentale referitoare la minorități sunt făcute de mântuială. Cronicile grecești sunt puține și, deși sunt destul de demne de încredere în privința perioadei pe care o acoperă, nu acoperă prea mult. Cu toate că au existat și mulți greci culți în acele secole, nu a ieșit în evidență decât un singur mare istoric laic, genialul, dar oarecum excentricul Dimitrie Cantemir, și un singur istoric bisericesc, contemporanul său, patriarhul Dositei al Ierusalimului.”(p.6).

Cartea are două secțiuni, după cum urmează:

Cartea I – Biserica înainte de cucerirea turcească

 Cap. 1 – Contextul;

Cap. 2 – Structura Bisericii;

Cap. 3 – Biserica și Statul;

Cap. 4 – Biserica și bisericile;

Cap. 5 – Biserica și filosofii;

Cap. 6 – Tehnologia misticismului;

Cap.7 – Sfârșitul Imperiului.

Cartea a II-a – Biserica sub sultanii otomani

Cap. 1 – Noul model;

Cap. 2 – Biserica și statul păgân;

Cap. 3 – Biserica și educația;

Cap. 4 – Biserica și bisericile: Constantinopol și Roma;

Cap. 5 – Biserica și bisericile: abordarea luterană;

Cap.6 – Biserica și bisericile: patriarhul calvin;

Cap. 7 – Biserica și bisericile: experimentul anglican;

Cap. 8 – Constantinopol și Moscova;

Cap.9 – Definirea doctrinei;

Cap. 10 – Fanarioții;

Cap.11 – Biserica și poporul grec;

Cap. 12 – Epilog.

Precum se vede, conținutul incită, fiindcă, pe de o parte este aproape de România, iar pe de altă parte, este foarte departe de cunoașterea noastră despre biserica creștină din acele locuri și timpuri.

Lectură utilă, avizată, prudentă și care să incite la deschidera orizontului…

Dr. Valeriu Petrescu