Info Adventist

Creștinul și politica

,,Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. ,,Dacă ar fi Împărăția Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile Iudeilor; dar acum, Împărăția Mea nu este de aici.” Ioan 18,36

Dintre toate definițiile cu privire la misterul: „Ce este omul?” cea mai potrivită definiție pentru elucidarea subiectului pe care îl tratăm pare a fi următoarea:

„Omul este o răsuflare suspendată între două întreguri mari și întreprătrunse: cel al său și cel al lumii umane. În cadrul celui dintâi trebuie să-și exercite continuu rolul de întreg și are totdeauna tendința de a se manifesta ca parte, fugind de dominarea de sine. În cadrul celui de al doilea trebuie să-și exercite continuu rolul de parte și are totdeauna tendința de a se manifesta ca întreg, înclinând spre dominarea celorlalți”. Cornelius Greising , Ce este omul? Pag. 3

Această definiție pune în lumină dubla apartenență a omului în cele două sfere ale existenței sale: sfera restrânsă a vieții personale și apoi sfera largă a omenirii. În sfera vieții personale omul are responsabilitate maximă asupra tuturor sectoarelor vieții: sănătate, gândire, vorbire, sentimente, făptuire, conștiință, religie, dar din păcate își îndeplinește datoria doar în parte, de sigur, cu consecințele negative corespunzătoare.

În sfera omenirii însă unde rolul său este de a fi de a fi doar o părticică, tendința lui este de a cuprinde o are cât mai mare, o poziție cât mai înaltă, pe cât se poate să fie totul. Corectitudinea acestei definiții o cunoaștem atât de bine dacă suntem sinceri cu noi înșine și este demonstrată și ilustrată de întreaga istorie a omenirii. Cât de bine exemplifică acest adevăr Alexandru cel Mare, care a reușit să cucerească într-un timp record un imperiu mondial uriaș, dar n-a putut să se stăpânească pe sine însuși. Iar împăratul roman Iulius Cezar spunea: „mai bine primul într-un sat, decât al doilea la Roma”.

Revenind la subiectul pe care ni l-am propus „Creștinul și politica” descoperim că religia biblică, creștinismul are ca scop fundamental educarea și formarea omului pentru ca să-și îndeplinească pe deplin rolul în toate departamentele din sfera vieții personale, pentru ca astfel să poată fi o părticică utilă în omenire. Apostolul Pavel arată că tocmai acesta este scopul Sfintelor Scripturi:

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2Timotei 3:16-17 CNS)

Prima parte a enunțului are în vedere punerea în ordine a sferei vieții personale prin însușirea și exercitarea virtuților, până la nivelul de „neprihănire”, „desăvârșire”, iar ultima parte a textului biblic arată că un astfel de creștin devine „destoinic pentru orice lucrare bună”(se referă la calificarea creștinului pentru a fi util în sfera larga a omenirii). Dacă ne restrângem doar la raportul biblic descoperim destoinicia bărbaților și femeilor credincioase chiar și pe treptele cele mai înalte ale societății: Iosif, Moise, Daniel, Estera, Neemia, sunt doar câteva nume elocvente.

Politica, în schimb, este preocupată de formarea omului pentru a putea urca cât mai sus posibil pe scara socială în marea structură a omenirii, adeseori neținând seamă în ce măsură și-a îndeplinit datoria în diferitele sectoare din sfera vieții personale.

De asemenea obiectivele creștinismului și ale politicii sunt diferite. În timp ce creștinismul are ca prioritate pregătirea temeinică pentru eternitate în conformitate cu cuvintele Mântuitorului „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui”, politica are ca prioritate ocuparea pozițiilor principale în „împărățiile” acestei lumi, conform principiului ”aici și acum”. Din aceste deosebiri fundamentale decurg și o mulțime de deosebiri adiacente.

Creștinismul operează doar cu mijloace și norme care corespund în totul principiilor cerute de dreptate, adevăr, moralitate. Politica are în vedere în primul rând atingerea scopului, făcând adeseori rabat de la principiile eticii. În multe situații s-a acționat în conformitate cu principiul machiavelic: „scopul scuză mijloacele”.

Creștinismul este religia umilinței, iar exemplul cel mai elocvent este arătat de Domnul Isus Hristos, Creatorul Universului, Care a părăsit Cerul, S-a întrupat ca Fiu al omului ca să slujească altora și Și-a pecetluit opera răscumpărătoare prin jertfa de pe cruce. În schimb istoria omenirii ne arată adesea oameni firești, lipsiți principii morale esențiale, mânați de orgolii nestăvilite și de setea de putere, au reușit să urce până la cele mai înalte funcții în societate, folosindu-se de scara ascendentă a puterii politice. Napoleon a fost inițial un mic caporal corsican și a devenit împăratul Franței, iar Adolf Hitler a fost zugrav și a ajuns pe poziția de Führer al Germaniei. Nu atât „urcușul” în sine este atât de grav, ci costul care s-a plătit cu sângele a milioane de oameni. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu a oferit, prin moartea Sa pe cruce, propriul Său sânge pentru a salvarea omenirii.

Raportarea la oameni este de asemenea atât de diferită între creștinismul și politică. Biblia ne învață să considerăm pe oricare semeni ca fiind mai pe sus decât noi, iar politica învață cum să reușești să convingi pe alții să te susțină, să te aleagă și să te propulseze, pentru că tu ești cel mai apt și cel mai bun. Biblia învață arta slujirii, iar politica învață arta stăpânirii. Politica creează o ierarhie de tip piramidal cu diferite nivele de autoritate. Cei aflați la nivelul inferior slujesc celor aflați la nivelele superioare. Creștinismul așa cum l-a înființat Mântuitorul este tot o ierarhie piramidală, doar că este inversă, construită pe principiul slujirii:

Pentru că nici Fiul omului n’a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. (Matei 20:28 CNS)

Aşa dar, voi nu mai sînteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfînt în Domnul. Şi prin El şi voi sînteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul. (Efeseni 2:19-22 CNS)

Robert K. Greenfield, un autor american a aplicat acest principiu în, managementul instituțiilor și firmelor pe care l-a numit „servant leadership”( conducere prin slujire), cu rezultate foarte pozitive.

„Conducerea prin slujire este o filozofie și un set de practici care îmbogățesc viața individului, construiește organizații mai bune și în final creează o lume mai dreaptă și mai grijulie”.

Pentru a înțelege cum ar trebui să se raporteze creștinul la politică este util să înțelegem caracterul deosebit al „Împărăția lui Dumnezeu” în faza sa inițială de împărăție a harului, instaurată în urma primei veniri a Domnului Isus. Ea va fi urmată de împărăția slavei la acea de a doua venire.

Să analizăm asemănările și mai ales deosebirile dintre acea „împărăție a harului” și împărățiile și statele lumii.
– Ambele sunt delimitate de hotare. Dar în timp ce statele lumii au granițe geografice (ape, munți, etc) sau granițe convenționale, care se pot modifica în anumite împrejurări, împărăția lui Dumnezeu are doar hotare etice, hotarul între bine și rău, adevăr și erezie. Aceste hotare sunt sfinte, nenegociabile, imuabile.
– Formele statale ale lumii sunt guvernate de legi stabilite de oamenii aflați la putere, de foruri legislative omenești. Legile acestea sunt mereu supuse revizuirii și modificării. Împărăția lui Dumnezeu are ca fundament Legea morală a Celor Zece Porunci, stabilită de Dumnezeu. Ea are un caracter imuabil prin originea sa cât și prin conținutul ei.
– Forma obișnuită de a deveni cetățean al unei țări este nașterea biologică. Intrarea în Împărăția lui Dumnezeu se face prin renașterea spirituală: o naștere din nou conștientă, acceptată prin care omul alege de bunăvoie să devină un cetățean al acestei împărății. Dar cel astfel renăscut prin botez devine implicit și un membru al familiei lui Dumnezeu: un fiu, respectiv o fiica a Sa.
– Statele lumii își au limba, sau limbile lor oficiale. Împărăția lui Dumnezeu este formată din oameni din toate națiunile din toate limbile lumii, dar se acceptă doar un singur limbaj: limbajul iubirii a respectului, a onoarei și cinstei.
– Dar în timp ce lumea și slava ei vor trece, Împărăția lui Dumnezeu va dăinui veșnic.

Creștinul are o „dublă” cetățenie. Prin nașterea biologică el este un cetățean al unei țări terestre, iar prin actul botezului ( naștere din nou) el devine un cetățean al împărăției lui Dumnezeu. Cum se armonizează acest dublu statut, mai ales după ce am menționat diferențele atât de mari?

Un principiu fundamental a fost enunțat de Domnul Isus:

Atunci Isus le -a zis: ,,Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. (Marcu 12:17 CNS)

Apostolul Pavel dezvoltă acest principiu și arată modul în care trebuie aplicat acest principiu:

Dați tuturor ce sînteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. (Romani 13:7 CNS)

Creștinul trebuie să fie un model de corectitudine în îndeplinirea obligațiilor cetățenești.

Acest mod de raportare a creștinului este în concordanță și cu ideea de dreptate în concepția grecilor antici: a da fiecăruia ceea ce i se cuvine exprimat de noțiunea „dicaiosune” (dreptate).

Dar în această raportare recomandată, în mod surprinzător, trece dincolo de motivația unei responsabilități civice. Biblia arată că „stăpânirile au fost rânduite de Dumnezeu” (chiar dacă ne gândim că în acea vreme puterea stăpânitoare era Roma păgână) și ca atare supunerea credinciosului trebuie să fie pornită din conștiință.

Oricine să fie supus stăpînirilor celor mai înalte; căci nu este stăpînire care să nu vină dela Dumnezeu. Şi stăpînirile cari sînt, au fost rînduite de Dumnezeu. Deaceea, cine se împotriveşte stăpînirii, se împotriveşte rînduielii puse de Dumnezeu; şi ceice se împotrivesc, îşi vor lua osînda. Dregătorii nu sînt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică de stăpînire? Fă binele, şi vei avea laudă dela ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să -L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. Deaceea trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sînt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcînd necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sînteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. (Romani 13:1-7 CNS)

Însă acolo unde apare un conflict între cerințele lui Dumnezeu și cerințele autorității omenești primează în mod logic ascultarea față de autoritatea superioară a lui Dumnezeu.

Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: ,,Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decît de Dumnezeu;” (Faptele Apostolilor 4:19 CNS)

Ravi Zacharias arată că aplicarea acestui principiului ilustrat de Domnul Isus când a cerut să I se dea o monedă, înseamnă mult mai mult: dacă banul care poartă chipul cezarului trebuie să i se dea cezarului, atunci omul care prin creațiune poartă chipul lui Dumnezeu trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu.

Domnul Isus și partidele politice

Și în vremea activității pământești a Mântuitorului existau anumite fracțiuni care se comportau asemene unor partide politice: partida fariseilor, reprezenta aripa conservatoare, partida saducheilor reprezenta aripa liberală și partida irodienilor, o fracțiune oportunistă. Domnul Isus remarcă faptul că în plămădeala fiecăreia dintre aceste fracțiuni există un anumit „aluat”. Imaginea este atât de sugestivă și de potrivită deoarece aluatul este mijlocul de a produce o creștere rapidă a volumului plămădelii. Dar această creșterea nu este una reală, este doar aparentă, este doar de suprafață. Isus o numește ca fiind ipocrizie, iar sfatul Său a fost ca ucenicii Săi să se păzească de toate aceste aluaturi. Politica se concentrează asupra imaginii publice, este preocupată ca vitrina pe care o pune la vedere să fie cât mai atrăgătoare. Religia se ocupă de modelarea „omului ascuns al inimii”.

Câteva sfaturi inspirate

Sfatul Spiritului Profetic privind atitudinea creștinului față de formațiunile politice, partide este foarte clar formulat și este motivat temeinic:

”nu putem vota pentru partidele politice pentru că nu avem siguranță; pentru că nu știm pentru cine votăm. Nu avem nici o siguranță ca să intrăm în vreuna din schemele politice”

„Copiii Săi trebuie să se separe de politică, de orice fel de alianță cu necredincioșii….Nu luați parte la luptele politice. Separați-vă de lume și abțineți-vă în a aduce în biserică sau școli idei care duce la certuri sau dezordine. Disensiunea este otrava morală introdu-să în sistem de către ființele umane care sunt egoiste. Dumnezeu vrea ca servii Săi să aibă o percepție clară, o demnitate adevărată și nobilă, pentru ca influența lor să demonstreze puterea, adevărului…Lucrarea încredințată de Dumnezeu este un oficiu prețios și nu trebuie unit cu politica, sau să fie ferecat într-o confederație cu necredincioșii….Dumnezeu face apel la profesorii din școlile noastre să nu fie interesați în studierea problemelor politice….” (Letter 95, June 16, 1899)

„Oricare ar fi opinia pe care o ai cu privire la votul tău în problemele politice să nu fie proclamate nici în scris și nici verbal. Poporul nostru trebuie să fie tăcut cu privire la problemele care nu au legătură cu întreita solie îngerească….

Frații mei, nu vreți să vă aduceți aminte că nici unul dintre voi nu are însărcinarea din partea Domnului ca să publice preferințele sale politice în revistele noastre, sau să vorbească despre ele în adunările noastre, atunci când poporul este adunat să asculte Cuvântul Domnului?

Ca popor nu trebuie să ne amestecăm în problemele politice….Să nu fiți înjugați în raporturi inegale cu cei necredincioși în luptele politice, nici să nu vă legați în forme de atașament cu ei. Nu există un teren sigur pe care să puteți sta și activa împreună în siguranță. Cei loiali și cei neloiali nu au nici o bază pe care să se întâlnească în raporturi de egalitate….Păstrează-ți pentru tine secretul votului. Să nu ai simțământul că ești dator să îndemni pe fiecare să facă la fel.” 2 MS 336, 337

”Este o greșeală să vă legați interesele de vreunul din partidele politice, să vă dați votul cu ei sau în favoarea lor. Cei care sunteți educatori, pastori, lucrători împreună cu Dumnezeu în oricare poziție de responsabilitate nu aveți de purtat nici un fel de luptă în lumea politică. Cetățenia voastră este în Cer. Domnul le cere să stea ca popor separat, ca popor special. El nu vrea să fie nici o schismă în trupul credincioșilor. Poporul Lui trebuie să aibă elementele reconcilierii. Este oare lucrarea lor de a-și face dușmani în lumea politică ? Nu! Nu! Ei trebuie să stea ca supuși ai împărăției lui Hristos purtând steagul pe care este scris: „Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”. {FE 478.3}

„Domnul vorbește celor care pretind a crede adevărul pentru acest timp și totuși nu văd nepotrivirea de a lua parte în politică, amestecându-se cu elementele militante ale acestor ultime zile, precum cei circumciși care se amestecă că cei necircumciși și El declară că va distruge ambele clase împreună, fără nici o distincție. Ei fac o lucrare pe care Dumnezeu nu le-a încredințat-o. Ei dezonorează pe Dumnezeu prin spiritul lor partinic, militant, iar El îi va condamna pe amândoi în același fel”. {FE 482.1}

După ce apostolul Pavel, în epistola către Evrei, în timp ce ne poartă prin galeria eroilor credinței face următoarea mențiune:

În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sînt străini şi călători pe pămînt. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sînt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le -a pregătit o cetate. (Evrei 11:13-16 CNS)

Emilian Niculescu, pastor pensionar.

Powered by WPeMatico


Leave a Comment

Your email address will not be published.